PARTEA 4
…ci și numele tatălui său mort, folosit pe o procură care nu putea exista.
Am recitit mesajul de trei ori, în sala de consultații, cu degetele reci pe ecran.
— Ce altă semnătură? a întrebat Matei.
Daniel s-a ridicat brusc.
— Nu contează.
— Contează dacă ai falsificat un act, am spus.
— Nu am falsificat nimic.
Doamna Pavel s-a uitat la el.
— Ba da. Iar eu știu cine a făcut-o.
Daniel a întors capul.
— Nu spune numele.
Cuvintele lui au căzut înainte ca noi să punem întrebarea.
Asistenta a deschis cutia de carton și a scos o fotografie veche, cu marginile îndoite. În ea apărea un bărbat în vârstă, stând lângă un birou. Pe birou se vedea o foaie semnată. Am recunoscut chipul din portretele agățate în casa lui Daniel: tatăl lui, Victor Ionescu.
— Fotografia a fost făcută cu trei ani după moartea lui Victor, a spus ea. Fiul dumneavoastră a venit la clinică într-o zi și m-a întrebat dacă mai am ceva din dosar. I-am dat fotografia pentru că apărea în spatele documentelor.
Daniel a prins marginea mesei.
— Fotografia nu dovedește nimic.
— Nu, a spus Matei. Dar dosarul de la notar dovedește.
Băiatul a scos din geanta lui un plic crem, cu o bandă roșie pe margine. Nu era mare. Tocmai de aceea mi s-a părut mai amenințător decât toate hârtiile împrăștiate pe masă.
— Am cerut verificarea actului prin care ai cumpărat terenul, a spus el. Tata a folosit o procură semnată de bunicul cu doi ani după moartea lui. Dar nu asta este partea cea mai rea.
Daniel a făcut un pas spre el.
— Dă-mi plicul.
— Nu.
— Sunt tatăl tău.
— Ai fost omul care locuia în aceeași casă cu mine. Asta nu este totuna.
Daniel a ridicat mâna, însă s-a oprit înainte să-l atingă. Eu m-am așezat între ei.
— Nu te apropia de el.
El m-a privit cu ochii aprinși.
— Tu ai întors copilul împotriva mea.
— Nu a trebuit să-l întorc. Ai făcut singur tot drumul.
La prânz, ne-am întors acasă. Tortul rămăsese pe masă, cu ceara întărită peste glazură. Paharele erau încă acolo. Numai oamenii se schimbaseră.
În biroul lui Daniel, Matei a deschis plicul crem. Înăuntru se afla o notificare de la bancă și o copie a contractului de ipotecă. Terenul clubului nu era doar cumpărat din banii noștri. Fusese pus garanție pentru un împrumut uriaș, iar banca urma să-l execute în zece zile.
— Ai împrumutat banii după ce ai golit fondul meu medical? a întrebat Matei.
Daniel s-a așezat.
— Clubul urma să devină profitabil.
— Și dacă nu devenea?
— Nu aveam de ales.
— Ba da. Aveai de ales în fiecare zi. Puteai să-mi cumperi tratamentul. Puteai să-i spui mamei adevărul. Puteai să nu te prefaci că victoriile copiilor altora sunt mai importante decât viața mea.
Daniel și-a acoperit fața.
Nu l-am mai văzut ca pe bărbatul care mă umilea în bucătărie. L-am văzut ca pe un om prins în propria minciună, dar asta nu făcea rana mai mică.
Doamna Pavel a venit cu un dosar nou. În el se afla un acord pregătit de părinții copiilor de la club. Ei acceptau să renunțe la despăgubiri dacă terenul era transferat unei fundații pentru sport adaptat, condusă de Matei și administrată de mine. Daniel ar fi rămas fără club, fără drept de decizie și fără posibilitatea de a folosi banii copiilor pentru datoriile lui.
— De ce ați face asta? am întrebat.
— Pentru că părinții au văzut ce a făcut cu banii, a spus doamna Pavel. Și pentru că Matei ne-a spus că nu vrea ca alți copii să fie tratați ca o povară.
M-am uitat la fiul meu.
— Ai pregătit toate acestea înainte de aniversare?
— Nu ca să-l distrug. Ca să nu mai poată distruge pe altcineva.
Daniel a râs amar.
— Vrei să-mi iei totul.
— Nu, a spus Matei. Vreau să iei cu tine doar lucrurile care chiar îți aparțin.
— Și ce îmi aparține?
Matei i-a împins spre el o cutie mică. Înăuntru se afla un fluier vechi, ruginit, pe care Daniel îl primise de la tatăl lui și îl păstra în sertarul de sus.
— Asta. Și amintirea că ai avut un fiu care te-a așteptat să-l iubești.
Daniel a privit fluierul. Degetele lui au tremurat peste metal, dar nu l-a luat.
În zilele următoare, actele au fost verificate de notar, iar banca a acceptat transferul terenului către fundație. Nu a fost nevoie de un spectacol. Copiii au revenit la antrenamente, de data aceasta pe un teren unde rampele nu erau construite ca un gest de milă, ci ca parte din proiect.
Daniel a plecat din casă cu două genți și cu fotografia tatălui său. Nu l-am oprit.
Totuși, înainte să plece, s-a oprit lângă Matei.
— Știu că nu mă vei ierta, a spus.
— Nu știi ce voi face.
— Mai există vreo șansă să repar ceva?
Matei l-a privit îndelung.
— Da. Dar nu începând cu mine. Începe prin a spune adevărul tuturor părinților cărora le-ai luat banii.
Daniel a plecat a doua zi la întâlnirea cu ei. A recunoscut transferurile, procura falsă și refuzul testării medicale. Nu a cerut aplauze. Nu a cerut să fie înțeles.
Și-a vândut mașina, apoi casa pe care o cumpărase cu banii împrumutați. O parte din datorie a fost plătită. Restul a fost acoperit prin vânzarea terenului către fundație. Nu a rămas fără nimic, dar a pierdut exact lucrul pentru care își sacrificase familia: imaginea unui tată admirat, cu un club strălucitor și un fiu prezentat ca trofeu.
Eu am depus actele pentru divorț după ce conturile au fost împărțite. Nu am simțit triumf. Am simțit oboseală și o durere veche, care în sfârșit avea un nume.
Matei a început un program nou de recuperare, nu pentru a promite că va merge, ci pentru a-și păstra cât mai multă forță. Doctorul Radu i-a explicat fiecare etapă. De data aceasta, nimeni nu a ascuns nimic de el.
În ziua în care fundația a fost înscrisă oficial, am mers împreună la notar. Matei purta aceeași cămașă albă, iar busola de la guler reflecta lumina deasupra mesei.
Notarul a împins documentul spre el.
— Cum doriți să se numească fundația?
Matei s-a uitat la mine.
Eu am crezut că va alege numele bunicului sau al unui sportiv celebru.
— Direcția, a spus el.
— De ce? am întrebat.
A atins busola.
— Pentru că nu contează cât de repede ajungi. Contează cine nu te lasă să mergi singur.
Am semnat amândoi.
Seara, în sala vechiului club, copiii au intrat pe teren. Unii alergau, alții foloseau cârje, iar doi băieți se deplasau în scaune de concurs. Nimeni nu se uita la ei cu milă. Se uitau la porți.
Matei a fost cel care a dat primul semnal. A ridicat fluierul nou, cumpărat din banii fundației, și a suflat atât de puternic încât toți copiii s-au întors spre el.
Am zâmbit.
El a întors capul către mine.
— Mamă, ai păstrat fotografia de la aniversare?
— Da.
— Pe cea în care tata ține paharul?
— Da.
— Arde-o.
Am scos fotografia din geantă. Nu am ars-o. Am rupt partea în care apărea zâmbetul lui Daniel și am păstrat colțul cu Matei, mâna lui pe roată și busola prinsă de guler.
El a râs când a văzut.
— De ce ai păstrat-o?
— Pentru că acolo ai spus adevărul.
Matei și-a așezat palma peste roata scaunului și s-a îndreptat spre teren. Nu avea nevoie să demonstreze nimănui că putea fi altcineva.
Când a ajuns la marginea porții, a ridicat fluierul și a strigat către copii:
— Jocul începe de aici!
Missed the beginning?



