PARTEA 4
— Mara, contul era al lui Daniel, a spus Mihai.
Am rămas lângă patul lui de spital, cu telefonul lipit de ureche. În salon mirosea a dezinfectant, iar ventilatorul din tavan scotea un bâzâit regulat. Doamna Petrescu stătea lângă mine, cu servieta pe genunchi. Mama, Isabella și Victor nu veniseră. Nu le lăsasem să mă urmeze.
— Nu înțeleg, am spus. Daniel nu ar fi plătit pe cineva să-mi falsifice semnătura.
— Nu el a plătit. Cineva a retras banii din cont după moartea lui.
Mihai a tușit. Avea buzele crăpate și o branulă prinsă cu bandă albă.
— În dimineața accidentului, Daniel a venit la atelier. Mi-a spus că descoperise o retragere mare dintr-un cont despre care nici eu nu știam. Era un cont de economii pentru Lily.
Mi s-au înmuiat degetele.
— Lily avea un cont?
— Daniel îl deschisese înainte să se nască. Punea bani acolo în fiecare lună. Nu era pe numele tău, fiindcă voia să-ți facă o surpriză după naștere.
Am închis ochii. Îmi aminteam cum, în ultimele săptămâni, Daniel își verifica telefonul în baie și îmi spunea că rezolvă o problemă cu un furnizor. Eu eram obosită, grea, preocupată de copil. Nu întrebasem suficient.
— Cine a retras banii?
Mihai mi-a spus un nume.
— Contabila firmei. O cheamă Oana Vasile. A lucrat pentru Daniel șapte ani. Mama ta a ajuns la ea printr-un client vechi.
Doamna Petrescu și-a ridicat privirea.
— Oana a venit la mine ieri. A lăsat o declarație scrisă și copii ale viramentelor. I-a fost teamă că, dacă vorbește, Elena va spune că ea a falsificat totul singură.
Am simțit o arsură în piept.
— Mama nu avea banii necesari pentru împrumut?
— Nu, a spus Mihai. Datoria lui Victor era mai mare decât mi-ai spus. Aproape trei sute de mii de lei. Elena voia să vândă casa, să achite creditorii și să păstreze restul. Dar după transferul făcut de Daniel, nu mai putea.
Așadar, mutarea lor nu fusese o formă bolnavă de grijă. Era un spectacol. Valizele, amenințările, copiii lui Isabella ocupați în camerele de sus. Totul fusese calculat ca să mă facă să plec înainte să aflu că locuința fusese pusă garanție.
— Iar Isabella? am întrebat.
— Isabella a semnat cererea ca martor, a spus doamna Petrescu. Dar nu a luat banii.
— I-a luat Victor?
Mihai a scuturat din cap.
— Nu. Elena a folosit o parte pentru o clinică privată. Are nevoie de o operație la inimă și nu a vrut să vă spună. Restul i l-a dat lui Victor. Asta nu o scuză. Doar explică de ce a împins totul atât de departe.
Am plecat de la spital înainte de apus și am mers direct la casa din strada Salcâmilor. Nu pentru a o apăra. Ci pentru a-i pune pe toți în aceeași cameră.
Mama stătea în bucătărie. Isabella ținea un prosop ud pe fruntea unuia dintre copii, iar Victor privea podeaua.
Am așezat pe masă actul lui Daniel, declarația Oanei și extrasele de cont.
— V-ați mutat aici ca să mă speriați, am spus. Dar ați uitat că această casă are pereți subțiri. Am auzit fiecare discuție.
Mama nu a atins hârtiile.
— Operația mea este peste două săptămâni.
— Știu.
— Dacă îmi blochează conturile, mor.
Isabella a izbucnit:
— Mamă, nu mai spune asta ca și cum Mara te-ar fi ucis! Tu ai furat banii lui Lily!
Mama s-a uitat la ea, rănită.
— Am vrut să vă salvez.
— Nu, a spus Isabella. Ai vrut să nu pari falită în fața tuturor.
Victor și-a scos din buzunar un teanc de chei și le-a pus pe masă.
— Am vândut mașina și am plătit ce am putut. Restul atelierului îl predau creditorului. Dar banii din contul lui Daniel nu i-am cheltuit pe lucrurile noastre. Elena i-a transferat într-un cont pe care îl controla singură.
Mama s-a prins de spătarul scaunului.
— Taci.
— Nu mai tac, a răspuns Victor. Mara are dreptul să știe.
Am ridicat telefonul și am sunat-o pe Oana. A răspuns din a doua încercare.
— Sunt aici, am spus. Poți să vii?
— Vin.
Oana a sosit după douăzeci de minute, ținând o mapă verde. A lăsat-o lângă actul lui Daniel.
— Am păstrat dovada, a spus ea. Nu pentru că am fost curajoasă. Pentru că Daniel m-a prins în ziua în care Elena mi-a cerut să schimb datele din contabilitate. Mi-a spus că, dacă voi tăcea, într-o zi nu voi mai putea privi niciun copil în ochi.
Mama a râs amar.
— El v-a manipulat pe toți.
— Nu, am spus. Tu ne-ai manipulat.
Am deschis mapa verde. Înăuntru se aflau ordinele de plată, copia împuternicirii și o hârtie pe care Elena își notase, cu scrisul ei apăsat, suma necesară pentru operație și suma pe care spera să o obțină din vânzare.
Nu mai era loc pentru interpretări.
Mama s-a așezat. Broșa ei ovală s-a desprins de eșarfă și a căzut pe podea.
— Mi-a fost frică, a spus ea încet. Daniel îmi spusese că nu mai poate acoperi datoriile lui Victor. Am crezut că, dacă vând casa, pot să repar totul.
— Ai luat banii copilului meu.
— Știu.
— Ai încercat să mă scoți din locul în care eram îngropată de durere.
Mama a ridicat ochii.
— Nu am vrut să te distrug.
— Dar ai fost dispusă să o faci.
Isabella s-a apropiat de mine.
— Mara, eu nu știam despre cont. Am crezut că doar ne ajuți temporar. Îmi pare rău.
M-am uitat la ea și am văzut, pentru prima dată, nu sora care îmi invada casa, ci femeia care își lăsase mama să o împingă spre o minciună. Iertarea nu a venit. Dar nici ura nu a mai avut aceeași formă.
— Vei semna declarația, i-am spus.
— Da.
— Și vei pleca astăzi.
Isabella a dat din cap.
— Da.
Când a venit rândul mamei, ea a strâns buzele.
— Dacă semnez, îmi pierd totul.
— Ai pus totul pe masă când ai intrat cu valizele.
Oana a întins documentul. Mama a citit fiecare rând. Apoi a scos din geantă un stilou cu capac argintiu și a semnat.
Nu a fost o scenă mare. Nu au venit sirene. Nu a fost nevoie să strige nimeni.
Banca a primit actul lui Daniel, declarațiile și dovada falsului. În aceeași seară, procedura asupra casei a fost suspendată. Contul lui Lily a fost refăcut, iar banii au fost separați de toate datoriile familiei.
Pentru operația mamei, am plătit doar suma necesară, direct clinicii, cu o condiție: să semneze renunțarea la orice pretenție asupra casei și să restituie banii în rate. Nu am făcut-o pentru ea. Am făcut-o pentru ca Lily să nu crească știind că bunica ei a murit fiindcă eu am ales răzbunarea.
Mama a plecat în aceeași zi. Isabella și Victor au mers la o rudă, iar atelierul a fost predat pentru stingerea datoriilor. Nimeni nu a primit ce își imaginase.
Eu am rămas cu actul lui Daniel, cu contul fiicei mele și cu o cutie metalică ascunsă în atelier.
În cutie nu mai era aur și nici un secret nou. Era cureaua împletită din piele roșcată, câteva bilețele și o fotografie cu Daniel ținând-o pe Lily înainte să se nască.
Pe spatele fotografiei scrisese: „Pentru ziua în care Mara va crede că este singură.”
Am dus fotografia la pătuț. Lily dormea, cu degetele strânse în jurul marginii păturii cu iepurași.
Am pus lângă ea cureaua lui Daniel.
Telefonul a vibrat. Era un mesaj de la mama: „Operația a început.”
Am privit mult ecranul, apoi am răspuns doar atât: „Spune-i medicului să nu renunțe.”
Nu știam dacă într-o zi o voi putea numi din nou mamă fără să simt gustul acelei dimineți.
Dar știam ce nu va mai putea nimeni să ia de la mine.
Am ridicat fotografia, iar în lumina veiozei, scrisul lui Daniel părea să se miște pe hârtie.
„Pentru ziua în care Mara va crede că este singură.”
Missed the beginning?




