PARTEA 4
Telefonul Marei vibra încă în palma ei când, dincolo de ferestrele înalte ale holului, am auzit motorul unui camion oprind lângă gard.
Beatrice se întoarse spre ușă.
— Nu pot intra aici fără permisiune, spuse ea.
— Tocmai ai explicat că locul este al fiului tău, am răspuns. Acum poți să le deschizi tu.
Lucas îmi prinse brațul.
— Serena, ascultă-mă. Nu am vrut să te pierd.
M-am uitat la degetele lui strânse pe bluza mea.
— Ai încercat să vinzi casa ca să nu-ți pierzi firma.
— Firma era deja pierdută.
— Atunci de ce ai mințit?
A slăbit mâna.
Mara a coborât treptele până la poartă, iar eu am rămas în hol cu cei doi oameni care îmi răsturnaseră viața. Prin geamul îngust de lângă ușă vedeam un bărbat cu cască albă ținând planurile rulate sub braț. Lângă el, o femeie în costum vorbea la telefon și arăta spre acoperiș.
Casa tatălui meu urma să fie demolată pentru ca Lucas să poată plăti datorii pe care nici măcar nu avusese curajul să mi le spună.
— Cât? am întrebat.
Lucas își lăsă privirea în podea.
— Trei sute optzeci de mii.
— De lei?
— De euro.
Mi s-a tăiat respirația.
Beatrice își netezi fusta.
— Firma lui avea contracte importante. Dacă primea banii, totul s-ar fi rezolvat.
— Iar eu unde trebuia să locuiesc?
— Puteam cumpăra altceva.
Am privit pereții. În tencuiala de lângă scară se vedea o zgârietură făcută de tata când mutase singur un dulap. Păstrasem acea urmă fără să știu de ce. Acum înțelegeam.
— Nu voiai să cumperi altă casă, Lucas. Voiai să vinzi singura casă pe care nu ai câștigat-o.
El se apropie.
— Am crezut că dacă îți spun, mă vei părăsi.
— Și ai decis că este mai bine să mă lași să descopăr că ai încercat să-mi vinzi trecutul.
— Mama mi-a spus că actul se poate contesta.
Beatrice tresări.
— Nu am spus asta.
— Ba da! Ai spus că tatăl ei a lăsat casa familiei, nu unei femei care se va mărita și va pleca.
Am simțit un gol rece în piept. Nu doar Lucas mă mințise. Beatrice își construise dreptul imaginar din convingerea că o femeie nu poate păstra singură ceva valoros.
Mara reveni în hol.
— Am discutat cu reprezentanta firmei. Fără semnătura Serenei, promisiunea nu are efect. Dar au cheltuit bani pe proiect și amenință cu despăgubiri.
— Nu vor primi nimic de la mine, am spus.
Lucas mă privi.
— Dacă nu îi plătesc, îmi pierd totul.
— Ai pierdut deja ce era al tău. Casa nu a fost niciodată printre acele lucruri.
Beatrice își ridică geanta.
— Serena, nu poți să ne arunci pe amândoi în stradă.
— Nu te arunc. Îți ofer paisprezece zile, exact cum am spus.
— Sunt mama soțului tău.
— Iar aceasta este casa tatălui meu.
Mara a întins mâna spre telefon.
— Ar trebui să sunăm la notar și să consemnăm refuzul dumneavoastră, apoi să trimitem firmei o notificare.
Am aprobat din cap. Nu voiam o luptă fără sfârșit. Voiam să opresc construcția înainte ca primul perete să dispară.
În aceeași seară, după ce muncitorii au plecat și camionul s-a îndepărtat, Lucas a venit în birou. Ținea în mână o cutie mică, zgâriată pe capac. O recunoscusem imediat. Era cutia metalică a tatălui meu.
— Am găsit-o în dulapul din camera mamei, spuse el.
Mi-a întins-o.
— De ce era la ea?
— Pentru că am luat actul de proprietate acum șase luni. Voiam să aflu dacă există vreo cale să folosesc casa fără să știi.
Am deschis cutia. Înăuntru, sub chitanțele vechi, se afla un bilețel împăturit. Scrisul tatălui meu era apăsat și înclinat spre dreapta.
„Dacă cineva îți spune că iubirea cere să renunți la ceea ce ai primit cu greu, întreabă-l ce este dispus să pună el pe masă.”
Lucas citi peste umărul meu. Fața i se strânse.
— Nu știam că a lăsat asta.
— Nu știai multe. Doar ai presupus că voi tăcea.
A urmat o pauză grea.
— Pot să plec, spuse el. Dar mama nu are unde să meargă.
— Are o soră în Brașov.
Beatrice, care asculta din prag, ridică brusc capul.
— Nu mă vei trimite la sora mea.
— Ea mi-a spus chiar ieri că te poate primi. Am sunat-o înainte să cobor la micul dejun.
Beatrice rămase nemișcată. Pentru prima dată, problema nu mai era dacă eu aveam curaj să o dau afară, ci dacă ea putea trăi fără să fie stăpână peste casa altcuiva.
A doua zi, la ora nouă, am mers cu Mara la notar. Am anulat orice consimțământ presupus, am depus copia actului și am trimis firmei de construcții o declarație clară. Nu am chemat pe nimeni să-mi apere locul. L-am apărat eu, cu numele meu scris sub fiecare pagină.
La întoarcere, am găsit cutiile lui Beatrice în sufragerie. Lucas le împacheta fără să mai aștepte să-i cer.
— Te-ai hotărât să pleci cu ea? l-am întrebat.
— Nu. Plec singur.
Am rămas pe loc.
— Unde?
— La atelierul unui prieten. Până îmi vând utilajele și plătesc ce am făcut.
Nu era o promisiune romantică. Nu era o cerere de iertare. Era prima consecință pe care o rostise fără să încerce să o mute pe umerii mei.
— Iar mama ta?
— Va merge la sora ei. I-am spus că nu mai poate folosi numele meu ca să-ți ia casa.
Beatrice apăru cu o geantă și se opri lângă fotografia tatălui meu. O ridică de pe raft, o privi și apoi o întinse spre mine.
— Nu trebuia să o pun în dulap, spuse.
Am luat fotografia.
— Nu.
— Mi-a fost teamă că, dacă este aici, îmi va aminti mereu că eu nu am construit nimic.
Nu mă așteptasem la mărturisirea aceea. Nu i-am răspuns cu blândețe și nici cu cruzime.
— Puteai să construiești altceva.
Ea își coborî ochii.
— Nu știu cum.
— Atunci începe prin a nu mai numi al altcuiva ceea ce nu ai ridicat tu.
Lucas luă cutia metalică de pe masă și mi-o întinse.
— Ține-o tu.
— Era deja a mea.
— Știu.
A plecat înaintea mamei lui. Beatrice a rămas câteva secunde pe treapta de la intrare, apoi a urmat drumul spre mașină cu geanta lipită de coapsă.
Nu am privit după ei.
Am urcat la etaj și am pus fotografia tatălui meu pe consola din hol, în locul ei. Apoi am mers în birou, am pornit instalația și am auzit aerul rece curgând prin grilele ascunse în tavan. Nu era doar răcoare. Era dovada că nimeni nu mai putea opri, dintr-o singură mișcare, lucrurile pe care le lăsase tata în urmă.
Pe masa de stejar, bilețelul lui rămăsese deschis lângă actul de proprietate.
Am apăsat palma peste ambele și am spus, către casa care mă auzise certându-mă, plângând și tăcând:
— Numele meu rămâne aici.
Iar din perete, termostatul a făcut un clic scurt, precis, ca o semnătură.
Missed the beginning?




